Caile ferate germane postbelice
Dupa al Doilea Razboi Mondial devenise deja obisnuinta ca oamenii sa calatoreasca pe pasarelele dintre vagoane si tampoanele trenurilor supraaglomerate.
Dupa capitularea Germaniei, in 1945, Reichsbahn a trebuit sa faca fata unei avalanse de pasageri. Oamenii se intorceau de la tara in marile orase evacuate din cauza bombardamentelor. Au inceput sa se intoarca din prizonierat si soldatii germani. De asemenea, s-au intors in Germania muncitorii straini si prizonierii de razboi. Din Germania de Est, aflata in zona ocupata sovietica, majoritatea germanilor fugeau sau erau goniti spre vest. Printre milioanele de pasageri erau si nenumarati oameni fara adapost, care calatoreau in intreaga tara ca sa isi gaseasca mijloace de trai si care constituiau o mare parte dintre pasagerii cailor ferate in 1946-1947.
O SARCINA DIFICILA
In primii ani de dupa razboi, Reichsbahn s-a aflat intr-o situatie dificila: peste jumatate din vagoanele de pasageri nu erau in stare de exploatare, iar restul fusesera, in majoritate, rechizitionate de aliati. Situatia era ceva mai buna in cazul vagoanelor de marfa, dar si dintre acestea erau in stare de functionare cam trei sferturi. Chiar si asa, nu puteau fi folosite toate vagoanele existente, din cauza celor peste 7000 km de cale ferata si a faptului ca 35-55% din locomotive ori erau avariate, ori fusesera scoase din exploatare.
Pentru a face fata in aceste conditii dificile, Reichsbahn a adoptat masuri speciale. Pentru grupurile mari de migranti, soldati si victime ale razboiului se organizau trenuri speciale. In 1946, doar in zona ocupata de sovietici au circulat 6000 de garnituri speciale, care au transportat cca. 6 milioane de persoane. Initial, garniturile constau exclusiv din vagoane de marfa, fara banchete si toalete. Pasagerii calatoreau saptamani intregi in aceste conditii.
Doar ca nu se punea problema confortului: Reichsbahn rezolva problema transportului masiv al populatiei. Acesta era conditionat nu doar de capacitatea cailor ferate, dar si de motivatiile economice. Insasi situatia postbelica a tarii silea populatia sa calatoreasca. Si, cateodata, chiar zi de zi.
Initial, cei care nu aveau mijloace suficiente, puteau sa se deplaseze doar pe o raza de cativa km fata de oras. Pentru trenurile pe distante lungi, indeosebi daca parcurgeau zonele ocupate de tari diferite, era nevoie de permise emise de fortele aliate.
GARNITURILE CU ALIMENTE
Controlul migrantilor nu era prea strict, si existau destule moduri de a ocoli interdictiile. Adesea, pasagerii iliciti erau dintre cei fara adapost, ceea ce afecta negativ capacitatea nominala de transport feroviar.
Nevoia ii impingea pe orasenii din aglomeratiile urbane sa isi cumpere alimente pe cont propriu de la tara, care trebuiau adesea transportate pe distante lungi. In primii ani de dupa razboi au fost transportate de cei fara adapost 800-100 de chintale de cartofi pe zi doar cu trenurile de pasageri din regiunea Ruhr.
Din punctul de vedere al Reichsbahn, acesta nu era un semn de eficienta, deoarece aceeasi cantitate putea fi transportata cu 2-3 vagoane de marfa. Cu toate acestea, inchideau ochii, data fiind starea de necesitate. Cand, dupa reforma monetara din 1948, magazinele din vest au fost din nou aprovizionate. Odata cu reducerea fluxului de repatriati si fugari, traficul de pasageri pe caile ferate a inceput sa revina la normal.
APROAPE FARA ELECTRICITATE
Majoritatea liniilor electrificate din zona de ocupatie sovietica erau deconectate de la retea, iar o parte din reteaua de contact si parcul rulant a fost trimisa pe motiv de reparatii de razboi in URSS. Dupa al Doilea Razboi Mondial si pana in 1988 Reichsbahn a continuat sa foloseasca locomotive cu abur. S-au folosit pe scara larga locomotivele Diesel M62 (V200 sau BR 120), pentru care se importa motorina ieftina din Uniunea Sovietica. La inceputul anilor 1970 doar cateva magistrale feroviare din RDG erau electrificate. Acestea erau Dresda-Karl Marx Stadt-Leipzig, Berlin-Dresda, Berlin-Rostok si liniile locale din zonele Berlin si Halle-Leipzig.
In anii 1980, s-a scumpit cu mult motorina din cauza crizei petroliere, iar volumul transporturilor a crescut. Reichsbahn a inceput electrificarea magistralelor principale. Procesul s-a accelerat dupa unificarea Germaniei.
